Inghetata sanatoasa in stil Montessori, fara zahar sau indulcitori

Mainile. Mainile. Mainile. Cele mai importante instrumente pentru un toddler sunt mainile. Ele creeaza, ele darama, ele construiesc, ele imita, ele vindeca. Da, VINDECA. Cand un copil ( si as extinde asta la orice om, de orice varsta), isi foloseste mainile, el se simte
important. Util. Sanatos. Intreg. Valoros.

Acesta este unul din conceptele cheie in educatia Montessori pentru grupa de varsta Continue reading “Inghetata sanatoasa in stil Montessori, fara zahar sau indulcitori”

Desert cu vanilie, fructe si nuci, fara zahar sau alti indulcitori

 

Am mari dificultati in a intelege de ce se adauga zahar la un desert care contine multe fructe. Fructele contin fructoza. Cele mai multe fructe sunt dulci. Cele mai multe fructe sunt super gustoase.

De ce, atunci, ai vrea sa acoperi aceste gusturi minunate cu traditionala “ceasca de zahar”? Si de ce ai vrea sa mananci ceva mai dulce decat niste fructe deja dulci? Enigma mea include aici si mierea, siropurile de artar, agave si altele. De ce mai e nevoie de ele daca ai multe fructe in reteta?

N-am sa raspund pentru ca nu stiu.

Dar stiti ce am sa fac?
Am sa fac un desert fara zahar sau alti indulcitori. Si am 3 motive super strong pentru asta:

Continue reading “Desert cu vanilie, fructe si nuci, fara zahar sau alti indulcitori”

Alaptez cat vreau, daca vreau. Un manifest de libertate pentru mamici

 

 

Asa cum nu mi-as instala o aplicatie care sa-mi zica cand sa beau apa, nici nu am nevoie de remindere pentru a-mi seta cand sa alaptez, cum sa fac asta si mai ales, pentru cat timp. Alaptarea e minunata pentru bebe si pentru relatia mami-bebe, dar este doar o forma de hranire. Da, o forma de hranire plina de beneficii, dar in nici un caz un substitut pentru iubire, atasament sau parenting “corect”. Este important ca mamicile sa cunoasca aceste beneficii si sa fie sprijinite in depasirea problemelor de alaptare, in special in primele zile dupa nastere, DACA Continue reading “Alaptez cat vreau, daca vreau. Un manifest de libertate pentru mamici”

Exista un manual de bullying?

N-am mai scris niciodata despre asta. Nici macar in jurnalul meu. Doar parintii mei stiu. Colegii…cred ca au uitat. Pana acum cativa ani, nici nu mi-am dat seama ca am fost bullied…iar acum vad tot mai clar ca acest lucru s-a petrecut ca la carte. La Social Media for Parents, psihoterapeutul Gaspar Gyorgy, definea fenomenul de bullying asa: un fapt rautacios realizat cu INTENTIA de a denigra, de a face rau, in mod REPETAT si simtind PLACERE atunci cand
Continue reading “Exista un manual de bullying?”

Jurnalul copilului: gandeste, simte, exprima liber

 

Prin clasa a sasea, inspirata de sora mai mare,am inceput sa scriu in primul meu jurnal. Fiecare …imi tot vine sa-i zic “postare”…fiecare…off, nu-mi vine cuvantul normal pentru asta, asa ca o sa-i zic in continuare “postare”, incepea chiar asa: “buna, jurnalule! hai sa iti povestesc ce s-a mai intamplat in viata mea”. Si urmau tot felul de destainuiri
Continue reading “Jurnalul copilului: gandeste, simte, exprima liber”

Esecul meu de luni (sau Cum sa iesi din zona de confort)

Ieri am venit acasa cu o mie de pungi cu mancare, care  mai de care mai ticsita cu bunatati. Am fost la tara si am luat de toate din gradina, dupa care am oprit la Mega-ul din Baneasa, de unde am plecat cu o sacosa plina cu chestii sanatoase, in varful careia tronau turmericul, semintele de pin si un avocado.
Super! Aseara am pregatit o varza “aburita” cu ceapa si am incheiat ziua cu fructe, azi dimineata am renuntat la desert, la pranz am mancat celebra varza si as fi putut trai fericita pana la adanci batraneti daca Continue reading “Esecul meu de luni (sau Cum sa iesi din zona de confort)”

Secretul monstrului, de Otilia Mantelers

“Mami, vrei sa ne uitam pe Povestea monstrului?

Adica pe Secretul monstrului?
Nuuuu, Povestea monstrului!”

R a mea a primit carticica Otiliei Mantelers, “Secretul monstrului”, de ziua ei. Am citit-o imediat cum a vazut-o si de atunci
o deschide zilnic, fie ca sa revada ilustratiile sau sa reia firul povestirii. Nu ii place titlul, asa ca i l-a schimbat in
“Povestea monstrului”. Ce-i drept, nici eu nu rezonez cu secretul monstrului, asa cum este el dezvaluit in carte. Stiu tehnica de a depasi o frica imaginandu-ti amanunte dragalase despre personajul care te sperie, cum ar fi  spre exemplu, sa te gandesti ca sarpele veninos are pielea roz cu buline albe. Insa, in cazul de fata, faptul ca monstrul poarta scutec si el ascunde asta, imi da senzatia ca e un monstru cam ridiculizat si atunci imi vine sa empatizez cu el si sa ii sar in ajutor, nicidecum sa zambesc. Probabil ca celor mai multi acest detaliu li se pare unul amuzant, probabil conteaza si varsta copilului si glumele care ii plac, dar la noi nu a avut acest efect. Mai ales ca avem acasa un “personaj” al nostru care poarta scutece cu animalute si pe care il adoram (surioara lui R ♡).

Pagina preferata a lui R este ultima, in care este ilustrata Otilia Mantelers alaturi de copii. Mi-a cerut sa vada si poze pe facebook cu ea si a decretat: ” In carte, nu arata ca o mama, arata ca o fetita! Iar cea de langa ea sunt eu, iar ea ne citeste povesti la gradinita. Ceilalti sunt colegii mei!” M-a bucurat nespus cum a creat aceasta legatura imaginara cu autoarea cartii si ma bucur ca am putut sa ii povestesc despre Otilia Mantelers. Ii place foarte mult faptul ca eu am intalnit-o pe scriitoarea Otilia, o persoana reala, care a scris o carte pe care ea o tine acum in manutele ei! Ba chiar a verificat in amanunt daca cartea noastra de acasa este aceeasi cu cea pe care o tine Otilia intr-una din pozele de pe facebook. 
Dar hai sa va spun despre poveste!

Pisoiul Jojo (numele lui m-a trimis cu gandul la sotul Otiliei, Jo, dar si la cuvantul Joc) este speriat de un monstru. Parintii lui urmeaza sfaturile unui doctor haios si il ajuta pe Jojo sa se imprieteneasca cu monstrul. Pe drumul de la frica la prietenie, Jojo afla secretul monstrului, iar finalul este preferatul meu, Jojo reusind nu doar sa isi depaseasca temerea, ci si sa dea mai departe ceea ce el a invatat. Nu va zic mai multe, povestea merita deslusita pagina cu pagina! 

Ador modul in care este construita povestea si modul in care parintii apeleaza la ajutor. Cred ca este un pas important pentru copii sa vada ca parintii nu sunt atotstiutori si ca e ok sa ceri ajutor. Mi-ar fi placut chiar sa fie un psihoterapeut sau un consilier in locul acelui doctor.
Si imi mai place tare mult o parte, de fapt aici si eu si R ne-am oprit, ne-am uitat una la alta cu ochii mari si am inceput sa radem: cand Jojo si parintii se lupta cu monstrul folosind ustensile de prin casa. Noua ne-a trezit amintiri foarte dragi, despre un joc foarte asemanator pe care il faceam cu R asta iarna. Ea tocmai descoperise ideea de monstrii dintr-un desen animat si ne punea sa ne ascundem prin casa, toti 3, sa nu ne prinda monstrul. Asta faceam de fiecare data cand ne cerea, pana cand, intr-o seara in care stateam toti 3 sub masa de la bucatarie, pe intuneric, sa nu ne prinda monstrul, am zis ” Gataaaa! M-am saturat de monstrul asta! Haideti cu totii sa il smotocim!!!!” Si am iesit de sub masa tipand si am inceput sa fugarim monstrul prin casa pana cand l-am prins, l-am smotocit bine si l-am trimis la casa lui. 
Citind jocul personajelor din carte, parca o si vedeam pe Otilia cu polonicul in mana prin bucataria ei, alaturi de copii. Da, simt ca povestea o reprezinta foarte bine si mi se pare genial faptul ca asa, prin intermediul povestii, au si copiii ocazia sa o cunoasca in mod direct, nemijlocit de parinti. Iar parintii care nu o cunosc au ocazia sa invete de la ea, sa descopere puterea magica a jocului si sa isi ajute copiii sa se imprieteneasca cu emotiile lor.
Felicitari, draga Otilia Mantelers si multumim pentru poveste! De abia o asteptam pe urmatoarea!
Si vreau sa o felicit si pe Livia Coloji, ilustratiile sunt minunate, iar prin ele simt ca reuseste cumva sa te apropie de personaje, sa le simti prietene sau sa te identifici cu ele. 
PS: cartea a aparut la editura Humanitas Junior si poate fi gasita in librarii, precum si online. 
  

Du-te si iubeste-te!

Dap. Chiar acum. Asa cum esti acum. Nervoasa, prea grasa, prea slaba, nepupata demult, neapreciata, singura, obosita, frustrata, banala, parasita, aiurita, saraca, satula, plictisita, deprimata, sictirita, ranita. Du-te chiar acum si uita-te in oglinda. La baie, pe hol, in masina, in monitorul stins, in oglinda din geanta, in vitrina de pe strada. Uita-te in ochii tai. Nu te uita la riduri, la firele albe, la pistrui, la sprancenele nepensate. Uita-te
in ochii tai. Asta fac si eu. Chiar acum. Sunt pe holul casei mele. Ma uit la mine. Imi vine sa plang. Inima imi bate mai tare. Ma uit la mine ca si cand as fi cea mai buna prietena a mea. Zambesc bland. Sunt aici. Orice ar fi fost ieri, orice va fi maine, oricat de naspa ar fi acum…sunt aici. Da. Azi sunt trista si simt ca nu am loc cu tristetea mea aici. Poate de aceea imi doresc o casa mai mare. Sa incapa acolo toate emotiile mele. Acum copilul doarme. E ok sa plang. Plang si zambesc. Sunt aici. Sunt tot eu. Doar ca am obosit. Respir adanc. Haideti si voi. Inspir si cand expir, spun: te iubesc, totul e bine. Inspir si mai spun o data: te iubesc, totul e bine. Eu nu pot sa zic cu voce tare ca trezesc copilul, dar daca voi puteti, do it. Simt forta in corp, in picioare, in palme, in piept. E bine. Inima bate normal. Sunt din nou cu mine. Ma uit cat pot de mult in ochii mei. E ok. Respir adanc si parca imi amintesc de resursele mele. Incet incet…se activeaza.
Da, unele chestii nu-mi plac la viata mea acum. E in regula. Orice ar fi, daca eu ma iubesc, totul devine bine. Forta revine. Universul ma aude.
De vreo doua luni, nepotelul meu de 8 ani ma intreaba obsesiv daca m-am uitat la videoclipul de care mi-a zis. O fac acum. Nu mai aman nimic.

Justin Beiber- Love yourself

Sursa imagini: www.dailymail.com

Cum am petrecut 6 zile fara carne

Ok, recunosc, sunt un om carnivor. Si nu inteleg de ce, dintr-o data, asta ma face sa ma simt usor vinovata. Habar n-am ce s-a intamplat. S-o luam cu inceputul: eu, bebelus aflat la inceput de diversificare sau ceva pe-acolo, oricum, omulet cu doi-trei dinti, printre primele cuvinte pe care le lansez in univers
se inalta tantos ( a se citi tzantzos) suavul “cane”, substitutor pentru “carne” si adesea pronuntat din gat, cu accente grave spre horror. Parintii isi amintesc de racnetele care insoteau acest cuvant si de cum se chinuiau sa inlocuiasca carnea pe care o solicitam in special in toiul noptii, cu orice altceva gen biscuiti, branza, legume. Na, pe vremea aia, carnea era lux si nu aveau mezeluri in frigiderul minuscul pe care nu-mi amintesc sa-l fi deschis eu decat pe la 10-11 ani. Probabil pentru ca nu avea carne in el.
Asa s-au scurs multi ani. Vreo 30. Si. Pana cand, goana mea dupa carne s-a domolit subit. Dupa vreo doua saptamani in care am testat regimul Montignac si am facut exces de carne si lactate ( din vina mea, ca regimul nu te indeamna la asta!), pur si simplu am simtit sa fac o pauza. Si nu oricum. Prima zi a fost chiar in weekend, cand ne-am strans la un gratar, iar eu, pentru prima data, am mancat doar ciuperci cu rosii coapte. Si a fost super! Asa de mult mi-a placut, ca am continuat toata saptamana, iar zilele au trecut, culmea, la fel ca si pana atunci. Nu s-a oprit timpul, nici inima mea, ba din contra. Dupa cele 6 zile ma simteam energica, mandra si fresh. In mare, am mancat doar paine de secara, seminte crude,migdale, nuci, fructe si legume proaspete, branza si tofu, dovlecei copti, fasole verde, salate…nici nu mai stiu, in general chestii simple, usor de preparat. Ideea e ca nu am simtit nici o nevoie de carne si m-am simtit excelent.
In schimb, in ziua a 7-a, iar am fost la gratar. Si desi venisem cu de toate de acasa (conopida, sfecla, ciuperci, vinete), pe masura ce vorbeam cu ceilalti despre pauza mea de carne, pofta mea de carne crestea. Probabil si pentru ca tot vorbeam despre asta. Am inceput sa ma simt vinovata, pe de o parte pentru ca pofteam, pe de alta parte pentru ca nu-mi ascultam corpul, iar pe o alta parte pentru ca tot afirmasem ca nu voi manca deloc carne si fix asta vroiam sa fac. Si asta am si facut. Si a fost ok.
Azi e ziua a 8-a. O noua zi fara carne. Nu stiu ce va fi. Sper sa invat sa imi ascult corpul mai bine. Cert este ca aceste prime zile fara carne din viata mea de adult au fost la fel ca si celelalte, doar ca mai usoare si mai pline de prospetime si de arome nealterate. M-am bucurat sa simt gustul fiecarui aliment, fara a-l umbri cu cel al carnii care tinde sa acopere restul aromelor dintr-o farfurie.
Nu mi-am propus nimic.
Sa ramanem fideli noua insine! O noua saptamana incepe.