Cum e cu autenticii?

Am observat ca in ultimul timp am tot folosit cuvantul “autentic” vorbind despre oamenii din jurul meu. Nu stiu de unde aceasta noua pasiune. M-a apucat la o nunta. Am zis ok, asa e la nunta, mai vezi pe cineva, iti mai dai cu parerea, dar deja vad ca ma tine cam mult si in seara asta am zis sa ma opresc un pic ca sa-mi dau seama daca macar eu stiu ce vreau sa zic cu autenticitatea asta.
Pentru inceput, as vrea sa definim termenul. Cam ce-ar putea sa insemne? Un om e autentic daca…este sincer? daca este deschis? daca este el insusi…indiferent de cum e el? daca este constant? daca manifestarile sale il reprezinta cu adevarat…daca nu isi ascunde personalitatea si sentimentele? Cred ca am incropit o definitie:) Deci sa fii tu insuti, in mod cat mai constant, sincer fata de tine si fata de ceilalti. Bun. Am vazut oameni autentici. Nu neaparat mi-au placut, dar m-am bucurat sa ii intalnesc, sa ii cunosc, sa ii observ. Pentru ca erau autentici. Pe sistemul “cam ciudat… dar autentic :)”. Dar am vazut si oameni care nu erau autentici. Care isi schimbau dispozitia, expresiile, discursul si principiile intr-un amalgam din care n-am mai inteles nimic. Si nu mi-a mai placut. Chiar daca nimeream persoana intr-un moment de dispozitie buna, faptul ca simteam ca acea dispozitie nu o reprezinta in totalitate, gandul ca poate fi un rol, o masca, o deturnare a atentiei, ma facea sa ma simt inconfortabil. De ce? Pentru ca ne place sa stim la ce sa ne asteptam de la cei din jurul nostru. Pentru ca vrem sa cunoastem, sa avem elemente constante in viata noastra, sa ne putem crea asteptari care se se si implineasca…Pentru ca vrem sa stim ca daca ne vedem cu “Ana” o sa stam la vorbe pana dimineata, daca e “Maria” o sa radem cu pofta, daca e ” Ioana” o sa filozofam. Si nu ne place cand o chemam pe Ana in vizita ca sa ne descarcam sufletul, iar ea o tine numai in glume si radem , dar nu de glume aveam nevoie.
Exista si alta perspectiva?
Am putea crede ca nu ne plac “ne-autenticii” pentru ca avem o nevoie de control? Pentru ca nici noi nu suntem autentici intotdeauna? Pentru ca ar trebui sa acceptam ca fiecare are dreptul sa fie in ce fel vrea, cand vrea si cum are chef, ca nu putem eticheta oamenii in felul asta, limitandu-le astfel personalitatea…? Ca insusi amalgamul de stari, dispozitii, principii si schimbari poate fi un semn de autenticitate? Ca noi suntem cei care trebuie sa ne adaptam la situatii si nu sa plecam cu atat de multe asteptari la o intalnire?
Sau sa faca fiecare ce vrea si norocul celor care se sincronizeaza?
Sau…sa fie oare vorba de intentie? Inclin sa cred ca a judeca “autenticitatea” doar dupa manifestarile exterioare ne poate duce la o concluzie incorecta sau nedreapta si cred ca intentia este chiar elementul cheie. Sunt azi , in acest moment, ironic pentru ca: asa sunt eu? asa vreau sa fiu pentru ca celorlalti le place sa fiu asa? pentru ca simt nevoia sa exprim ceva in modul asta? Cred orice varianta de raspuns care nu are legatura cu conformarea pentru a fi aprobat de ceilalti poate fi considerata ok . Si cred ca asta m-a si deranjat in cazul persoanelor pe care nu le-am considerat autentice: faptul ca aveam senzatia ca totul era facut pentru public.
Dar este de inteles. Cu totii avem momente in care nu suntem autentici, momente in care nevoia noastra este sa fim acceptati de ceilalti. Si este OK. Atata timp cat nu duce catre un dezechilibru, atata timp cat nu ajungem sa ne ascundem sistematic personalitatea, parerile si sentimentele doar de dragul celorlalti.
Concluzii:
1. Ma bucur ca scriind am reusit sa imi clarific lucrurile si am reusit sa flexibilizez termenul “autentic”pentru mine. Pentru ca am adesea tendinta de a cataloga, de a crede ca ori esti asa ori nu esti. Gandirea alb-negru.
2. Un om nu este 100% autentic sau 100% “ne-autentic”. Trecem de la o faza la alta in functie de situatie, de interlocutor, de nevoi, de chef.
3. Idealul meu ramane echilibrul. El, in general, dar si la acest capitol.
4. Putem face multe exercitii de flexibilizare incercand de fiecare data sa ne raspundem la intrebarea “poate fi si altfel?”.
5. E loc si de interpretari mai bune. Ne mai gandim, mai analizam, mai observam. Astept parerile voastre. Autentice 🙂


sursa foto: http://margiewarrell.com

I wish I was a punk rocker with flowers in my hair…

Tocmai mi-a spus cineva ca sunt puerila…. si imi rod unghiile de 10 minute…  inteligenta emotionala, tot ce invatam din cartile de dezvoltare personala, calitatile de care suntem mai mult sau mai putin constienti, toate acestea nu ne fac adeseori mai putin vulnerabili la cuvintele celorlalti. “Puerila”…..nu m-as fi gandit niciodata…sunt inocenta, copilaroasa, jucausa…dar puerila??!!
Cum oare ne demonstram atat de puternici in situatiile cele mai complicate din viata, dar lasam sa ne darame un cuvant? Ar fi multe explicatii de dat. Relatiile cu ceilalti sunt vitale pentru noi, simtim nevoia sa fim apreciati, admirati, iubiti. Avem nevoie de sustinerea si prezenta celorlalti in viata noastra, dar parca totusi nu mi se pare normal sa-mi strice ziua un cuvant. Asa ca trec peste si includ in acelasi timp toate celelalte posibile explicatii si va dau raspunsul meu: pentru ca asa alegem sa facem.
Pana la urma, eu aleg daca las acest cuvant sa ma chinuie sau il pun la distanta de mine. Responsabilitatea rostirii lui ii revine celui care l-a spus, este perceptia lui, iar atata timp cat eu nu ma consider puerila, responsabilitatea mea este de a nu lasa acest lucru sa ma influenteze. Nu de a ma enerva, nu de a cauta explicatii sau vinovati. Aceasta impartire a resposabilitatilor ne poate ajuta mult in momentele tensionate.
Desigur, ulterior, daca simtim ca e cazul, ne putem auto-analiza pentru a vedea daca chiar exista o urma de adevar. Nu suntem perfecti. Avem multe de invatat si pe acest drum al cunoasterii, de mule ori facem greseli. Ce imi doresc insa este sa nu mai lasam cuvintele aruncate de cei din jurul nostru sa ne clatine atat de puternic si sa ne intoarcem de fiecare data la ceea ce stim noi insine despre noi si la increderea in sine.
Iar ce stiu eu este ca sunt o visatoare, cu ochi de copil si minte matura.
Si iubesc perioada hippie, cu toate visele ei nebune!
http://www.youtube.com/watch?v=t2ohGVgfyIs

true love…

Iubesc ploaia. Mirosul de aer curat, rece si proaspat ma trezeste..imi activeaza simturile si ma pune in miscare. Azi mi-a activat niste amintiri.
Ma minunez acum de cate lucruri faceam pentru ceea ce credeam candva ca este “true love”. Credeam cu atata tarie in aceasta expresie incat nimic din lucrurile atat de evidente acum, nu-mi semnalau atunci nimic, nici o indoiala, nici o spranceana ridicata, nimic. Era cea mai mare certitudine si era asa de bine sa o am. Era “true love” si nimic nu putea concura cu asa ceva. Insa pe cat de bine era sa am aceasta certitudine, pe atat de ireala era. Nefondata, nedemonstrata, nesustinuta, neimpartasita (certitudinea, nu dragostea !).
Ilogica ca o ecuatie proasta.
Am trait dragostea in multe feluri si stiu c-o sa mi se dezvaluie sub mii de alte forme de acum incolo. Insa sunt recunoscatoare ca am gasit-o in forma ei completa, ca pot sa iubesc cu inima, dar si cu mintea…un lucru nou pentru mine:). Iar aceasta dragoste care trece si prin realitate ma invata in fiecare zi sa descopar si sa ma descopar, fara a avea acea certitudine confortabila, ci invatand ca viata e plina de intrebari, ca drumul e facut din pasi mici si ca raspunsurile vin doar aduse de timp.
Avem atat de multe de invatat de la viata si de la oamenii din viata noastra despre dragoste. Aproape mi-e si frica sa deschid acest subiect pentru ca e atat de subiectiv, atat de fragil si atat de important pentru fiecare dintre noi incat pare imposibil sa nu ranesti pe cineva sau sa nu lasi loc la interpretari gresite.
As zice doar ca dragostea, in orice forma si in orice etapa a vietii, este frumoasa, uluitoare, vindecatoare…
Ca lasa urme in suflet indiferent de durata ei.
Ca unele urme sunt frumoase, altele mai putin, dar ca fiecare parte dintr-o dragoste este extrem de valoroasa pentru destinul nostru.
Ca are o definitie unica pentru fiecare..sau chiar mii de definitii schimbatoare pentru fiecare din noi..(weird, huh?)
Ca nu este gresita. In cel mai rau caz, neinteleasa.
Ca se hraneste de la cel putin doua inimi.
Ca se invata, se daruieste, se castiga.
Ca tine de oameni, nu de concepte.

Da, stiu ca va intrebati daca mai cred in true love. Cred. Chiar mai mult decat credeam acum cativa ani. Doar ca acum am o alta definitie, iar dragostea mea are alta forma. Nu stiu pentru cat timp. Singura certitudine este urma formei ei pe nisip.

to be continued